Înainte de 1990, emisiunile pe care le făceam pentru RFI şi Vocea Americii, articolele pe care le scriam, toate îndreptate împotriva regimului de la Bucureşti, îmi dădeau senzaţia de a fi într-un fel de clandestinitate.

Căderea regimului comunist n-avea să ducă la dispariţia acestei senzaţii. Puţinele punţi pe care le-am construit către România, către lumea presei şi a editurilor, erau înguste şi şubrede. Cu timpul, ele s-au surpat una după alta şi gustul clandestinităţii a înflorit din nou.

A nu fi consensual e un mare păcat în România de azi – atît de surprinzător şi neplăcut conformistă. Mi-a fost dat acest păcat, iar preţul izbăvirii e înconjurarea cu tăcere.

România de după 1990 şi-a cioplit idoli şi li se închină, şi-a inventat mituri şi le-a sfinţit drept adevăruri. Aveam oare dreptul să mă asociez acestor stranii ritualuri? Nu era oare firesc să continui drumul început cu ani în urmă, să spun ce cred că trebuie spus şi să mă revolt împotriva a ce e strîmb?

Mi s-a răspuns prin cenzură. Articole, întîi – apoi o carte. Ea a devenit astfel liber non gratus, producţie a unui autor care, implicit, devine persona non grata.

Nu văd de ce aş mai încerca să schimb acest statut, care, în România de azi – ca şi în cea de ieri, de altfel –, mi se pare cît se poate de onorabil. Sînt locuri şi situaţii în care a nu fi dorit poate deveni un titlu de glorie. A fi indezirabil în România atît de puţin liberă de azi, împotmolită în adoraţii strîmbe şi prejudecăţi sterile, nu e cu nimic mai păgubitor decît a fi fost indezirabil sub regimul comunist.

Cu toate aceste „neajunsuri”, nu regret şi nu reneg nimic din ce am scris pînă acum.

Încet-încet, va fi adunat aici, sub formă de volume, ca într-o arhivă, tot ce am scris de-a lungul anilor despre România – sau aproape tot, căci mutările şi dezastrele informatice au pricinuit, fireşte, destule pierderi.

Non grata, inscris în josul cărţilor care vor fi prezentate aici, nu e numele unei edituri, ci definiţia unei stări de fapte.